“Dragostea e pur si simplu o nebunie” Wiliam Shakespeare

Dragostea

Dragostea

Eminescu isi adresa intrebarea: “Ce e amorul?” si raspunsul l-a gasit “E un lung prilej pentru durere/ Caci mii de lacrimi nu-i ajung/ Si tot mai multe cere.” Erosul a fost, este si va fi o tema majora a umanitatii, o tema care a incadrat operele nationale in literatura universala, o tema care te face sa meditezi, sa-ti pui intrebari, sa cauti raspunsuri, sa visezi, sa spargi barierele rationalului si sa evadezi in zonele obscure ale inconstientului tau. Dar, pina unde ajungi? Pina la constientizarea faptului ca dragostea pina la urma nu e altceva decit o eclipsa a luciditatii. E un moment “al triumfului imaginatiei asupra inteligentei” (Mencken), e “distanta dintre realitate si durerere” (Robyn Hitchcock) sau e altceva. Poate e “doar farsa murdară jucată asupra noastră pentru a realiza perpetuarea speciei”  (W. Somerset Maugham – Carnetul unui scriitor).  Asupra noastra? Dar de cine? De Marele Anonim? De Dumnezeu sau de Diavol? Poate de ambii… sau mai bine zis de unul care intruneste in sine nuantele subtile ale amindurora. Cum sugereaza si Blaga “De unde-si are raiul lumina?/ Il lumineaza iadul cu flacarile lui”. Raiul si iadul sint acele doua principii al binelui si respectiv al raului, dinauntrul acelei Energii sau Vointe de a fi, care, dupa Schopenhauer, se manifesta fara scop si fara ratiune. “Se manifesta prin om si doar pentru om” (Kant). Dragostea “este darul pe care Zeii l-au dat Oamenilor singuri de sub cer” (Sir Walter Scott), ea e o coborire a Demiurgului, a acelei Vointe, in inima omului. Insa, dupa cum am m-ai pomenit verticalitatea Lui are la baza doua principii: cel al binelui si cel al raului, si pina la urma, nu putem trasa un hotar ce le-ar diferentia. Deaceea, manifestarea fara scop si fara ratiune a Marelui Anonim sau a sentimentului daruit de Acesta, in inima omului ar putea avea consecinte diametral opuse: “Dragostea este foc. Dar dacă îţi va încălzi inima sau îţi va arde casa, nu poţi şti niciodată” (Joan Crawford). Da, nu poti sti nimic, nici de metamorfoza la care esti supus dupa ce smecherul Cupidon te-a nimerit cu sageata.  E uimitoare transformarea  din marturisirea ce urmeaza: “Să-ţi spun ce este dragostea adevărată. E credinţă oarbă, umilinţă fără preget, supunere desăvârşită, încredere şi dăruire împotriva ta însuţi, împotriva lumii întregi. Dragostea înseamnă să îţi dai inima şi sufletul întreg celui care ţi le va zdrobi” (Charles Dickens – “Marile speranţe”). Pentru ca oamenii sint orgoliosi dupa natura lor si nu stiu sa pretuiasca marile sacrificii, ei sfarma si nimicesc manifestarile esteticului sau creaza conditii pentru autodistrugerea lui. Oamenii isi creeaza idealuri, de care apoi nu se pot debarasa, creindu-se astfel drame de constiinta. Dragostea este idealul creat de oameni, un vis. De aici si porneste adevarata suferinta a umanitatii, din imposibilitatea atingerii acestui vis, din neputinta omului de a depasi esecul lui Pygmalion: ”Dragostea este o încercare de a transforma o părticică dintr-o lume de vis în realitate” (Theodor Reik).  Iar cind visul se implineste linistea nu o mai gasim, cum mentioneaza si Ambrose Bierce in “Dicţionarul Diavolului”:  “Dragoste. O nebunie temporară vindecabilă prin căsătorie sau prin îndepărtarea pacientului de influenţele care au provocat tulburarea.” E trist dar e asa. Nimic in lume nu e etern, nici dragostea, care dupa Shakespeare e pur si simplu o nebunie, iar Eminescu va adauga “Totu-i praf, lumea-i cum este si ca dinsa sintem noi”…

This entry was posted in Altele and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s